Cum își înjură colegele și colegii din redacție un alt pseudo jurnalist Codruț Burdujan , un fel de „regele Cioaba Jr.„ al jurnalismului, un autointitulat la rândul său „jurnalist„ deci mare diferență între el si regii Cioaba nu-i, poate doar între vorbele filosofico-literare prețios alese de-un parvenitism cras încercând și el din răsputeri să atraga atenția în fel și chip la fel ca și bling-blingul țiganilor pe care acum îi repudiază dar din neamul cărora se trage (mama lui fiind țigancă getbeget)!
Ipocrizia și parvenitismul duse până la extrem al unui individ care moderează emisiuni de tip tomberon TV la care nu se uită nimeni, care face prozelitism islamului, kabalei și ecumenismului dar apoi se prezintă ca mare creștin ortodox ori legionar, individ fals duplicitar și pupincurist care datorită traficului de influență, recte pupatului între buci la Băsescu și la băsiști (ex. George Roncea, Iulian Urban, s.a.) dintr-un blogheraș monden care avea și el o rubrică mică de monden la o fițuică a MAPN anunțând în coada listei concertele Loredanei sau Fuego la Constanța,
a ajuns și el să pape o pâine cu ceapă și mici, printre așa zișii jurnaliști de ocazie pe care acum îi înjură și denigrează…dar deh…dăi nas lui Păcală și se urcă pe divan, prostul dacă nu-i și fudul nu-i prost destul…fiecare cioară piere pe limba ei, chit că limba-i prețioasă sau nu…acest Păcală sau Rambo de Constanța se numește Codruț Burdujan (uitați-vă la fața lui scârboasă și libidinoasă care spune totul, nu degeaba este vorba cu o imagine face cât o mie de cuvinte…)
Citez mai jos din autointitulatul jurnalist Codruț Burdujan cum își denigrează colegele și colegii din redacție:
Cu boticul răsfirat într-un zâmbet umil şi tâmp, adulmecă aerul neajutorată cu nasucul în vânt căutând nevinovată ceva tare de care să se agaţe cu în curentul uşilor deschise. „Are cur mişto, a cui o fi? De fapt, ce contează? …” privesc cu ochii injectaţi ai cameramanii sau şoferii dându-şi coate complice, regulă fiind că nimic în textile nu fâlfâie fără folos pe lângă ei. „Altă tută cu care trebuie să-mi omor nervii şi timpul” gândeşte o şefă de departament în cazul în care otreapa vine cu pile şi va trebui să o planteze în colectiv. „Vai steaua mea, altă proastă din cauza căreia va trebui să muncesc în plus” mârâie în sinea ei, cu privirea concentrată în monitor, nefericita colegă cu care împarte un sector.
În cazul în care nimereşte doar ca să vadă cum arată uşa unei redacţii pe interior are o oarecare şansă să dea peste un frustrat ofticat care să o adopte în speranţa deşartă că hotărârea cordaciunii va echilibra pentru puţin timp balanţa neajunsurilor naturii. Pe de-o parte. Există însă alte raţiuni mult mai tenebroase prin care zdrenţele parazite prin rădăcini într-un colectiv: dovedesc docilitate şi perseverenţă la… examenul oral. Ca să nu fiu interpretat tendenţios: sunt setate să înghită orice fără comantarii şi să toarne pe oricine. Astfel, indiferent dacă dă peste un şefuţ a ajuns în scaun de la acelaşi stadiul de otreapă sau dimpotrivă, a promovat pe merit, ambele tipologii miorotice pot uza de o funcţie nemenţionată în vreun nomenclator al meseriilor: otreapa! „Ce ai vrea să faci?” ar suna o întrebare ajutătoare – ceea ce niciodată nu o sa audă un absolvent de jurnalism fără pile dar cu reale calităţi. Răspunsul vine miorlăit, „păi nu ştiu”. De fapt ştie, ar vrea să apară pe sticlă în aşa fel încât nimeni să nu-şi dea seama cât e de tâmpit(ă). „Bine, dar ce pasiuni ai” ar suspina ghinionistul angajat menit cu integrarea otrepei în speranţă că o poate direcţiona într-un anumit domeniu. Dacă răspunsul izbeşte iar fără milă, există o ultimă soluţie: hai s-o lipim de X. Şi mai cască urechea la X, la Y, mai fură câte o idee de la Z şi în câteva luni otreapa se imaginează deja versată că, deh, prostiei nu îi este necesar mult oxigen ca să prindă volum şi altitudine. Există astfel de joburi în fiecare televiziune, de obicei, sunt aruncate în posturi de băgătoare de seamă doar dacă echipa îşi face bine treaba, sau ca ajutor de cine ştie ce. Le recunoşti uşor în mass-media, nu se pricep la nimic, nu au vreo pregatire de specialitate, fac gafe monumentale în cele mai nepotrivite momente, nu au habar de nimic din niciun domeniu dar devin isterice când situaţia profesională le depăşeşte – moment în care ajung să-şi verse prin injurii şi gesturi de mahala toată frustrarea şi prostia monstruoasă. De-aici şi vorba că nicăieri nu auzi înjurături ca într-o redacţie.Etapa turnătoriei şi sabotajului
Un element important: limbajul otrepei. În etapa Bambi, boticul rujat nu scoate decât onomatopee. Este faza în care este drăgălaşă în opinia sufletelor sensibile dispuse la acte de generozitate imbecilă. Este adorabilă când tace şi ia o postură muciformă lăsându-i pe alţii să creadă că lipsa vreunei reacţii este o asumare tacită a vreunui demers. Practic fraierii adoră slugărnicia fără să-şi imagineze forţa ei distructivă pe termen mediu şi lung. După ce prinde redacţia de cotor, toţi se uită uimiţi cât de sonor devine habarnagismul şi cu câtă nonşalanţă îşi exhibă tâmpeniile. Dar nu este încă etapa finală, când este prea târziu.
Mimetsimul este o altă metodă derutantă cu ajutorul căreia şerpuieşte printre jurnalişti. Imită expresii, gesturi, atitudini, idei, forme pe care le şablonează, studiază şi repetă chiar şi în faţa oglinzii. Însă niciodată nu vei vedea vreo formă de originalitate,… nici măcar distructivă! Ajunge să ia şuturi în cur pentru că nici nu se pricepe să toarne corect, le prinzi prin birouri străine sau cum se sâiesc cu urechea pâlnie pe lângă uşi sau discuţii. Devin scârbe pe faţă din cauza perversităţii adepţilor „devide et impera”.
Neavând niciun resort profesional depind de mizerii: fac bisericuţe, plimbă bârfele, complotează, sabotează, exagerează etc. Intervine o situaţie gravă: manifestă o ură patologică faţă de persoanele care îşi văd de treabă şi le amintesc unde le e nivelul. Invidia faţă de orice formă de superioritate ia forme diverse şi agresive, niciun mijloc nu este evitat ca să distrugă ceea ce nu înţeleg dar le fac să se simtă târâturi. Se ajunge la o situaţie gravă în care atrag de partea lor partea nevolnică, laşă şi bolnăvicioasă a unui colectiv şi încep să facă aerul unei publicaţii sau televiziuni de nerespirat. Nu comentez aici prestaţiile sexuale pe la vreun anume partid de căcat care le susţin şederea în domeniul amintit, ca să nu forţez fierea cititorilor. Multora le vin imediat în minte exemplele cutăror cititoare de prompter care ajung să se autointituleze jurnalis(z)de şi, cu puţin timp înainte de menopauză, încep să-şi publice zgomotos curvăsăria pe maculatură autobiografică impregnată cu sfaturi etice şi morale. Vorbesc despre feminism, libertate, cariera nişte boarfe care s-au lipit pe uşa din spate de anumite redacţii, s-au măritat cu boşorogi libidinoşi dar bogaşi, şi-au schimbat până şi religia progeniturilor lor cărora le-au pus nume orientale după care au fost abandonate pentru alte prestatoare mai tinerele, moment în care şi-au găsit timp să îşi tasteze minciunile şi ipocrizia.
Simptomatologia curviştinelor din presă notează o formă deranjantă de amnezie: nu recunosc niciodata vreo forma de ajutor sau vreo chestie pe care au pupat-o cândva cu ardoare( ex. o mână de ajutor, un picior etc) decât în perioadă de maxim profit. Au şi o altă mare problemă, confundă consolările, încurajările cu laudele nejustificate cu vreo performanţă iluzorie. După ce ajuţi o secătură să parvină poţi fi convins că nu va recunoaşte sau întoarce vreodată gestul. Fără excepţie, otrepele vor manifesta o obrăznicie şi aroganţă agresivă pentru simplul fapt că le aduci aminte că dincolo de postura în care le’ai ajutat să se caţere, le cunoşti nulitatea. Otrepele doar mimează loialitate.
Începutul sfârşitului
Au nevoie de conflict ca să parvină. Dacă înainte de blestematul ceas al venirii în redacţie nu exista vreo problemă internă, o lansează. Dacă exista deja într-o formă nesemnificativă, o alimentează. A se înţelege: dacă toată lumea judecă jucid şi colectivul respectiv se bazează pe profesionalism şi unitate, nu rezistă într-o redacţie decât maxim două săptămâni, cu verificare pe ceas. Dacă rezistă o lună, înseamnă că ceva pute. Dacă sunt angajate, e de rău.
Etapa gangrenării: sunt promovate în funcţii de decizie. La stat nu se simte prea tare pentru că nimeni nu răspunde de nimic. În sectorul privat, otreapa poate pune coliva peste orice fel de sacrificii sau performanţe. Încep convulsiile: profesioniştii devin letargici, indiferenţi. Logic, prezenţa unei zdrenţe inapte a cărei singur argument este forţa funcţiei îi umileşte, nu îi mai motivează. Mai mult, ajung să fie agasaţi cu discuţii aiurea care îi încarcă de silă şi le inhibă orice iniţiativă. Ascultă cu pupilele micşorate ordine tâmpite şi sfaturi halucinante pentru că otreapa confundă responsabilităţile cu maimuţăreala la ecuson. Scad calitatea muncii şi a oamenilor, productivitatea. Este începutul sfârşitului.
Vă întrebaţi toţi cine m-a enervat? Moartea lui Cioabă. Pur şi simplu modul în care nişte zdrenţe au tratat îngropaciunea unui autointitulat lider de bulibaşe, idioţia care a afectat majoritatea tabloidelor. Otrepele nu manifesta simt critic dar au un apetit fantastic pentru ţigănie. Dovadă cu locul lor este pe centură, la dat din cur şi din buric, nu în modul de a gestiona o ştire sau un program TV. Butonăm enervaţi telecomanda televizorului, citim ziare de mare tiraj şi ne aducem aminte cu uimire de zilele în care otrepele erau doar nişte pupincuriste inofensive cu boticul strâns, în etapa Bambi.
Închei citatul.
Hoțul strigă hoții, iar autointitulatul jurnaliZd Codruț Burdujan se descrie pe sine, în crunta-i ipocrizie nici măcar nu realizează că și-a făcut propria biografie !
Andrada Daciana - freelancer journalists 
Ce fatza de cur paros are parvenitul asta ! Mi-ar fi rusine sa ies pe strada cu mecla aia.
Mie-mi spui? Mi-e greata si de figura sa porcina si de caracterul abject !